luni, 25 ianuarie 2010

Enjoying a Sunny Day


Mi-am dat seama de curând că sunt într-o oarecare măsură meteo-dependentă. După toate zilele astea friguroase, azi a ieşit soarele; nu unul cu dinţi ci unul cald, plăcut. Aşa că mi-am făcut o cafea, mi-am luat ţigările şi cursurile pentru examen şi am ieşit pe "terasă" (cam mult spus, dar s-o lăsăm aşa). Soarele încinsese tabla şi emana o căldură plăcută, aproape simţeam că vine primăvara. Şi uite aşa am reuşit să "dobor" planurile experimen- tale în jumătate de oră, lucru care mi-ar fi luat vreo două ore în casă, desigur cu pauze de uitat pe fereastră, drumuri până la bucătărie, orice altceva.

Cunoaşteţi vorba aceea, că cei născuţi primăvara-vara preferă căldura, iar cei născuţi toamna-iarna, suportă mai uşor frigul. Nu pun mare încredere într-o superstiţie, sunt nenumărate exemple care ar putea să o contrazică, dar constat că la mine s-a cam potrivit, fiind născută în luna iunie. Mă gândesc că acum 20 şi ceva de ani când m-am născut, verile nu erau caniculare, ci mult mai plăcute, iar mie îmi place temperatura exact pe la 24 de grade C. Coincidenţă? Da, cel mai probabil, dar tot îmi place să fac această legătură.

Anyway, try to enjoy this sunny day, fiindcă se pare că încă vreo lună sau două de-acum încolo vor fi cam o raritate.

duminică, 24 ianuarie 2010

Not Another Rant Blogpost

Realizez încă odată cât de obosită sunt. Toată încercarea asta de a nu înnebuni în decursul ultimilor 20 de ani m-a cam stors de puteri. Mereu am crezut că reuşesc să trec atât de uşor peste greutăţi pentru că am abilitatea de a mă "scutura" de lucrurile care mă rănesc, de a le ignora. Nu recomand metoda aceasta nimănui, funcţionează miraculos pe moment, dar iată că le ignori până când uiţi de prezenţa lor, iar apoi te ajung din urmă.

E greu să recunoşti faţă de tine însuţi că ești vulnerabil. E greu să admiţi că ai nevoie şi de înţelegere, nu numai de soluţii. De multe ori îmi vine să spun Scuzaţi-mă că am sentimente, că nu sunt un robot care caută soluţii în baza de date. E greu să ai o conştiinţă şi să trebuiască să acţionezi împotriva ei, fiindcă toţi ceilalţi se înghit între ei fără remuşcări. Dar e necesar.

E adevărat ce se zice, că nu poţi ştii cum este binele dacă nu ai trecut mai întâi prin rău. Unii îl cară, alţii luptă cu el. Chiar și când duci o luptă pasivă, nu înseamnă renunţare; unii oameni nu pot fi înverșunați oricât le-ar cere-o situația, ceea ce din păcate în contextul acestei lumi stupide, este o slăbiciune, un defect. Nu mai merge zicala din Detroit Rock City "You gonna realize some day that being tough, means being tender".

Cred că este tare bine să fi optimist, chit că înseamnă să te îndepărtezi de realitate (ignorance really is bliss). Cam nasol în schimb când ești realist, fiindcă realitatea în general cam sucks. Faci ce poți, dar chiar dacă îmbraci rahatul în poleială tot nu iese bomboană; tot ce poţi face mai bun cu el este să îl transformi în îngrăşământ, să înveţi din tot ceea ce s-a întâmplat. Un nou început e mai eficient decât o luptă continuă cu morile de vânt. Un nou început nu înseamnă că ai renunţat, ci că ai găsit o altă cale. Nu, nu am devenit brusc optimistă, ci expun o realitate posibilă, atunci când vrei cu adevărat.

P.S. Da, este un blog personal, şi sunt profund recunoscătoare celui care a venit cu ideea să creeze asta. Idei fără sens, fraze fără cap și coadă, n-are importanţă, sunt permise. Într-adevăr, puterea de a schimba ceva stă tot în propria persoană, însă cel puţin în procent de 1% ajută să te descarci; şi cât de mult poate să însemne uneori 1%...

joi, 21 ianuarie 2010

Video of the Day



E de vreo doi ani pe internet, chiar dacă eu abia acum am dat de el și nu știu de ce tot îmi vine să îl pun pe repeat... Cutest thing ever :)

miercuri, 20 ianuarie 2010

Whereto?

Am găsit o întrebare care m-a șocat, m-a speriat și m-a făcut să mă întreb încă odată, ce naiba caut eu în lumea asta? Priviți la ce le stă mintea copilelor de până în 13-14 ani (vârstă dedusă din întrebare):



Am vrut de mult timp să scriu despre subiectul acesta, dar abia acum mi-am găsit cuvintele. Simt că lumea asta mă depășește, din ce în ce mai des îmi vine să îmi pun întrebarea “What the fuck am I doing here?”. Şi acela de mai sus nu e decât un exemplu dintr-o multitudine; mai găsim copile de 15-16 ani care întreabă care sunt cele mai “tari” poziții sexuale sau până în ce lună a sarcinii pot merge la școală. De fapt, de ce mă mir, dacă noile modele de viaţă pentru puștoaice sunt cele de tipul unei curve adolescente care apare în videoclipul ei intrând în mașina unui tip de cel puțin 40 de ani.

Ţin minte că mie chiar îmi plăcea să mă joc (cu jucării, la propriu; mai nou, trebuie specificat) la vârsta aceea, în niciun caz nu-mi treceau prin cap astfel de "probleme". N-oi fi avut eu cea mai grozavă copilărie, dar cel puţin am trăit-o mai din plin decât copilele astea care de la 12-13 ani sunt "bombardate" cu aluzii sexuale, instigări la aşa-zisă rebeliune şi învăţate că e "cool" să nu citeşti, să ai 40 de kile la 1,70 m şi să îţi pierzi virginitatea în timp ce eşti beată/drogată la o petrecere, cu un necunoscut.

Alt curent pe care nu reuşesc să-l trec cu vederea este cel în care diverse... domnișoare (să zicem aşa) pun poze cu ele goale pe site-uri mai mult sau mai puțin de artă, şi au tupeul să le considere artistice. Presupun că e nevoie de multă creativitate pentru a sta cu picioarele desfăcute în faţa unui aparat de fotografiat. Şi sunt şi mai mulţi băieţei care desigur, le vor aproba. OK, men will be men, (chit că nici asta nu-i o scuză), dar chiar nu mai există pic de demnitate pentru o femeie? Aparent, nu prea.

Nu mă obligă nimeni să ţin pasul cu lumea asta şi nici n-aş vrea, în schimb nu pot să nu mă întreb până unde se va ajunge. Perspectiva e cel puţin înfricoşătoare, dar e greu să nu trec uşor către umor negru când mă gândesc ce fiinţă instinctuală şi autodistructivă e de fapt omul. Cca 3,5 milioane de ani de presupusă evoluţie şi ce-am obţinut până acum? O plasmă cu ecran de 7 mm, wow! Nu zic că nu-i bună şi aceea, dar în afară de tehnică, omul este aceeaşi fiinţă mică din toate punctele de vedere, egoistă şi plină de sine.

Sad, sad shit... Emigrez pe Marte.

duminică, 10 ianuarie 2010

American Dinner

Astăzi, rămânând fără internet pentru câteva ore, m-am apucat să butonez telecomanda, doar-doar aș găsi ceva la TV. Am dat peste un film vechi (precum sunt toate, redifuzate a mia oară), unde o fetiță de vreo 5 ani făcea celebrele pancakes (clătite americane). Arătau destul de frumos și mi-am zis că ce aia mă-sii, dacă și un copil de 5 ani poate să le facă, trebuie să pot si eu. Şi așa am aflat din proprie experiență ce mănâncă americanii la micul dejun. Ce dacă noi le-am mâncat la cină, intenția contează. Sunt simplu de făcut, nu îți trebuie cine știe ce ingrediente și sunt bune, deși cam dulci chiar și pentru gustul meu.

Rezultatul nu arată însă deloc rău, iar rețeta pe care am folosit-o se găsește aici: rețetă pancakes




duminică, 3 ianuarie 2010

I'd play a song that would never ever end...

O melodie foarte frumoasă, cu nişte versuri care cred că pot atinge pe oricine, fie că se regăsesc sau nu în ele.
Luther Vandross - Dance With My Father



Şi varianta lui Joe McElderry, câştigătorul The X-Factor 2009. Nu e la fel de "touching" (am zis că o să mă las de româno-engleză măcar pe blog, încă lucrez la asta) precum originalul, dar puştiu' are voce şi, în fond, după ce am auzit-o la el am aflat de melodia aceasta.