marți, 28 aprilie 2009

Cum am ajuns şi pe eBay

Ieri am aflat că unul dintre wallpaper-urile mele (mai exact, >>acesta<<) a ajuns, nici mai mult nici mai puţin decât pe eBay şi nu oricum, ci sub formă de mouse-pad. Cel care l-a scos la vânzare e un tip din Hong Kong, care fură poze de pe Photobucket şi le pune pe căni/tricouri/ceasuri de perete/mouse-pad-uri pentru a le vinde, aşadar nu sunt singura persoană căreia i s-au furat lucrările.
Şi totuşi, de ce nu mă indignează lucrul ăsta pe cât ar trebui? (Ştiu cum ar fi scos Lexis flăcări dacă era în situaţia mea *whistles*) Okay, well call me conceited if you will but stealing someone's work is also a form of flattery. În plus, tipul a lăsat tag-ul de copyright pe poză, aşadar cine o vede (că de cumpărat mouse-pad-ul, cine naiba?), ştie cel puţin de unde provine şi eventual, din curiozitate, poate intră şi pe site.
Şi totuşi, cât tupeu au unii... Mă mir că nu s-a plâns nimeni administratorilor site-ului, să îl facă să îşi scoată produsele de pe eBay. Ce-i drept, sunt poze luate de pe conturi publice de Photobucket, dar asta nu înseamnă că are dreptul să le folosească astfel. Cel puţin aşa cred... Oricum, nu pot să zic că mă deranjează, e doar... ciudat.
Almost forgot, link-ul către licitaţie: >>click<<
P.S. Da, am schimbat layout-ul blogului, dar nu va rămâne aşa, este numai ceva intermediar. Îmi doream unul care să permită mai mult scris pe rânduri. Still searching...

luni, 27 aprilie 2009

Nazareth - 26 aprilie 2009 (Bucureşti)

Se pare că sunt printre puţinii cărora li se pare aiurea să meargă singuri la concerte/spectacole/cinematograf etc. Toţi cei cărora le-am spus că n-am cu cine să merg, dar nici nu vreau să pierd ocazia, au reacţionat ceva de genul: "Păi, ce are dacă te duci singură?". So, am făcut-o şi pe asta. Am mers ieri (duminică, 26 aprilie) la concertul Nazareth şi, deşi mă simt tentată să povestesc în amănunt tot ce am văzut/auzit, I'll try to keep it short.

Trooper au cântat în deschidere, însă din păcate i-am ratat, din cauză că am avut ceva probleme în a găsi locaţia concertului şi anume o sală nou înființată, Hala (vis-a-vis de staţia de metrou Mihai Bravu). De fapt, ştiam cu aproximaţie unde este, însă am ajuns după lăsarea întunericului şi deja devinse mai greu să disting clădirile (iar iluminarea este destul de slabă prin zona aceea). Noroc că mai erau destui oameni în faţa sălii, that made things a lot easier...

Din pozele de pe net, aveam impresia că e ceva mai mare clădirea, dar de fapt e destul de mică şi NU are aspect de "sală de concerte europeană" aşa cum se laudă ei. Întâi intrai într-un fel de anticameră, unde îţi rupeau biletul, apoi în dreapta era garderoba (dacă trei umeraşe pot fi numite astfel), iar în stânga un magazin improvizat, de unde puteai cumpăra tricouri, brăţări, curele şi tot felul de prostii. Ah, şi cică tot ăla era şi loc de fumat. După ce că nu aveai loc să arunci un ac (pentru că toţi erau grămadă la taraba aia), era şi curent acolo, zic lasă, hai că mai rezist o oră-două. Numai că şi înăuntru se fuma la fel de bine ca şi în camera aceea, dar totuşi n-am îndrăznit; la cât era de înghesuială, poate mai ardeam şi haina cuiva cu țigara (şi în acelaşi timp mă uitam să nu o păţesc nici eu).

În fine, concertul propriu-zis a început pe la 21.15, deja începusem să mă gândesc că dacă ţine mai mult de două ore, s-ar putea să nu mai prind nici tramvaiul, nici metroul, aşa că ar trebui să plec mai devreme. Însă după două melodii deja mi-am zis "Whatever, îmi bag ce are Naomi (Lexis deţine drepturile de autor pentru asta), chiar de-ar fi să mă duc pe jos până acasă, nu plec mai devreme, that's it!"

Ce pot să spun, am rămas la fel de (okay, poate chiar mai) impresionată de ei , cum am rămas de Alice Cooper. Se ţin incredibil de bine pentru nişte tipi de 60 şi ceva de ani. Ştiam că au venit să îşi promoveze noul album, ceea ce însemna că vor cânta mai mult melodii de pe el, dar recunosc că nu prea m-am interesat de ele (cum nu prea m-am mai interesat de nimic în ultimul timp), am zis pur şi simplu să mă las surprinsă. Şi da, a fost foarte plăcută surpriza, însă şi mai mult m-am bucurat să aud melodiile lor mai vechi (Hair of the Dog definitely made my night).

Au fost destul de amuzante (însă de apreciat) tentativele vocalistului Dan McCafferty de a spune de câteva ori "Mulţumesc". De asemenea, era un tip în public, destul de nerăbdător să audă piesa Love Hurts şi, de câteva ori, după ce anunţau că vor cânta o piesă mai veche, ăla striga: Love Hurts, până când la un moment dat, Dan McCafferty i-a răspuns "Not yet, buddy, but hold on to that thought." Haha, a fost tare că i-a răspuns. Iar chitaristul Jimmy Murrison zâmbea tot timpul celor din primele rânduri (ceva mă face să cred că erau nişte tipe). Nici eu nu am stat prea departe de scenă; de fapt am avansat treptat, până când, pe la jumătatea concertului, am ajuns foarte aproape de gardul care despărţea scena de public.

Din păcate, nu am reuşit să filmez decât cu telefonul, pentru că ei bine, mă văd nevoită să recunosc, sunt de fapt blondă sub acoperire (degeaba insist eu că am părul şaten-deschis), nici şuviţele nu mă mai ajută acum... So, ceea ce s-a întâmplat a fost că am uitat acasă bateria de la camera foto (dar am luat aparatul!). Brilliant, what can I say... Just. Fuckin'. Brilliant. *still kiking myself for that*. Bineînţeles că n-a ieşit nimic cu telefonul, ce să se vadă cu o cameră de 1.3 MP amărâţi (şi ce încântată eram de ei acum 3 ani când am luat telefonul). Am căutat şi pe youtube, n-a pus nimeni nimic, deşi erau mulţi cu camere foto/video care filmau. La un moment dat, se plimba o tipă de la Antena 1 (sau era Antena 3?) cu microfonul pe acolo. N-am văzut nimic nici la ştiri. Oh well...

To sum it all up, a fost superb, I loved every second.

Uitaţi şi o poză totuşi, ca dovadă... Mda, se vede tot.


Oookay, so I didn't keep it short. :D

luni, 20 aprilie 2009

The Tudors - review

A început sezonul trei din The Tudors (okay, a început mai demult, abia acum m-am apucat eu să mă uit). Superb serial, chiar mai interesant decât în sezoanele întâi și doi, dacă este posibil... Așadar, m-am gândit sa îi fac un review, deși o sa îmi fie destul de greu sa fiu obiectivă. Nici nu mai știu când am făcut ultimul review; cred că la Velvet Goldmine dacă îmi aduc bine aminte, adică a long long time ago. So, nu mai sunt chiar în formă but here it goes:


The Tudors este un serial istoric (mai mult sau mai puțin, dar voi face referire la asta mai târziu) produs de Showtime, aceeași care au creat și Californication. Nu pot să ii găsesc o încadrare anume, dar dacă vreți, în el se regăsesc genurile dramă, romance, chiar și comedie (dacă puneți umorul negru la socoteală). După cum spuneam, este un serial istoric din punct de vedere al tematicii; acțiunea are loc în Anglia, în timpul domniei regelui Henry al VIII-lea (cel cu șase soții, dintre care patru care n-au sfârșit prea bine). Cadrul în care se petrece acțiunea este real, însă cât de bine respectă adevărul istoric, nu știu (și sincer, nici nu mă interesează foarte tare). Însă ceea ce știu este că serialul redă o poveste interesantă, care te ține în suspans (și oricât detest să folosesc clișeica expresie „poveste palpitantă”, ei bine, n-am încotro, e o poveste palpitantă).
Actorii sunt extrem de bine aleși, cel puțin din punct de vedere al interpretării, și aici recunosc, voi fi chiar mai subiectivă. Actorul principal, the gorgeous *sigh* Johnatan Rhys Meyers, îl interpretează pe Henry cu atât de multă credibilitate încât, sincer, atunci când îl văd în alte filme, continui să îl asociez cu personajul acesta. Da, este chiar atât de convingător. Cu toate că mai știam dinainte câte ceva despre regele Henry al VIII-lea, nu mi-l imaginam neapărat ca fiind un personaj negativ (deși și-a decapitat două neveste, detaliu nesemnificativ). Acum însă, cu fiecare episod, îl detest mai tare (și în același timp... okay, irelevant, să continuăm); este genul de om care și-ar fi ucis propria fiică dacă aceasta ar fi refuzat să semneze un act prin care să îl recunoască pe el ca autoritate supremă. După aceea însă, o îmbrățișează și all is well. Inspiră teama și putere, fiind o persoană pe care n-ai vrea să o superi; nu își iartă dușmanii, dar nici prietenii, pedeapsa cu moartea fiind la ordinea zilei pentru oricine îi stă în cale (asa a ajuns să își condamne la spânzurătoare cel mai bun prieten, părând că îi pare chiar rău, dar „a man’s gotta do what a man’s gotta do”, cam ăsta fiind motto-ul lui). Așadar, faptul că își schimbă amantele mai des decât ciorapii (dar în același timp, își iubește nevestele până la moarte - până la moartea lor, desigur), devine chiar de acceptat în comparație cu celelalte „apucături” ale sale.
Se pare că personalitatea adevăratului Henry este respectată fidel, și în realitate el fiind la fel de crud, însetat de putere, răzbunător și afemeiat. Însă din punct de vedere fizic, să spunem doar că nu semăna cu Jonathan Rhys Meyers; era roșcat, scund și deloc atletic (unii spun că până la vârsta de 30 ani mai aducea cât de cât cu JRM). Nu pot să spun că îmi pare rău de această modificare adusă serialului.
Un alt plus sunt cadrele cu el (nu pot să ignor aspectul ăsta). Producătorii nu se sfiesc de scenele semi-nude, cunoscându-și foarte bine targetul (în majoritate public feminin, 16-50 ani aș zice). De asemenea, mai mult sau mai puțin subtil, sunt inserate destule scene R-rated. Întrevăd o asemănare cu Californication aici; și ambele seriale o duc bine, pentru că sexul vinde. Să nu înțelegeți că în asta constă serialul, dar este ceva de luat în considerare, mai ales dacă vreți să îl vedeți împreună cu familia, în jurul unui bol cu popcorn.
Fiindcă încă mai sunt la subiectul personaje, reginele mi s-au părut destul de prost alese. Nu că nu ar juca bine, toți mi se par niște actori extraordinari. Însă, în realitate, Anne Boleyn si Jane Seymour erau renumite pentru frumusețea lor (nu l-au cucerit pe Henry provocându-l la o partidă de șah), ceea ce n-aș putea spune despre actrițele care au interpretat aceste roluri. Poate e doar gustul meu totuși, așa că n-are rost să insist.
În altă ordine de idei, decorurile sunt superbe, garderoba la fel (și cât de greu trebuie să fie să recreezi costume de epocă pentru sute de figuranți și pentru personajele principale, pe care nu le vezi îmbrăcate de două ori la fel).
Dacă ar fi nevoie să ajung la o concluzie, totul, de la prestația actorilor, până la costume și decoruri, crează un cadru autentic, fiind unul dintre acele puține seriale care are puterea să te transpună în realitatea sa (sau cel puțin în anumite scene, să te facă să iți dorești asta).

luni, 13 aprilie 2009

Quick facts:

1. M-am hotărât, mă duc singură la concert. Voi merge pe premisa că nu se duc chiar toţi nebunii la un astfel de concert şi că dacă e cazul, staţia de metrou e aproape. N-a fost asta prima mea opţiune, dar există un început pentru toate.

2. Weekend-ul acesta am reuşit să ies din Bucureşti. E adevărat, doar până la Giurgiu, dar având în vedere că nu aveam la dispoziţie decât juma' de zi şi nicio idee mai bună, e mai bine decât nimic. Au ieşit şi câteva poze, deşi nu prea am avut ce fotografia, nici măcar portul nu prezenta cine ştie ce puncte de interes.

Same old, same old...










Yeah, I know, clishee much, dar n-am avut de unde alege.

3. Încă sunt datoare cu pozele din parcul Carol. În "vacanţa" de Paşti îmi voi face timp şi pentru ele. Sau cel puţin asta intenţionez.

4. Nu în ultimul rând, Paşte Fericit! Vă urez tuturor de pe acum, fiindcă mă îndoiesc că o să mai postez ceva până atunci.

luni, 6 aprilie 2009

What to do now?

Scriam acum ceva timp că vreau să merg la concertul Nazareth de pe 26 aprilie. As it turns out, azi am aflat că am câştigat un bilet de la concursul TvMania.
Uhuuu! (had to post the picture :D )


O scurtă paranteză aici, cred că e a doua oară ever când câştig eu personal ceva la un concurs; prima dată a fost acum mulţi ani, când am trimis nu-ştiu-câte ambalaje de gumă de mestecat şi am câştigat o păpuşă (sau action-figure, cum s-o numi) Action-Man, dacă le mai ţine cineva minte.

Revenind, îmi doresc de vreo 3 ani să merg la un concert Nazareth, it's a dream come true bla bla bla, toate bune şi frumoase, numai că întrebarea de 100 de puncte (sau de 80 RON mai bine zis) este: cu cine merg? Am trei variante:
1. Să găsesc pe cineva dispus să meargă cu mine (evident, asta ar fi situaţia cea mai de dorit, dar cade din start, pentru că deşi am găsit persoane care îşi doresc să meargă, fie nu îşi permit biletul, fie sunt plecate în perioada aceea).
Aici ar mai exista o soluţie, şi anume să împart banii pentru cel de-al doilea bilet cu cineva, 40 RON de fiecare este acceptabil, zic eu.
2. Să merg singură.
3. Să cer contravaloarea în bani a biletului (ca ultimă soluţie, dar chiar n-aş vrea să fac asta).

Mai am timp până vineri (10 aprilie) să iau o decizie. It's gonna be a tough one.

Anyway, încă mai am de postat pozele pe care le-am făcut sâmbăta trecută în parcul Carol, sincer am şi uitat de ele. N-am mai avut timp să le prelucrez, sunt doar resized, pus border şi bineînţeles copyright tag. Apropo de asta, mă bucur când îmi văd lucrările pe alte site-uri, chiar mă bucur, e bine de ştiut că vă plac. Dar, for the love of hell, specificaţi şi sursa, vă rog. Danke schön! :D