Pi la munti...

Singura mea "escapadă" din Bucureşti din vara asta a durat numai patru zile, însă a fost foaaaarte binevenită. Nu am de gând să scriu despre tot ce s-a întâmplat, voi lăsa pozele să vorbească :) ... ajutate de unele completări.

^ Din păcate nu se observă foarte bine, dar în poză apare cetatea Poenari (sau Poienari... am văzut că sunt folosite ambele variante), e chestia aia "mică" din vârful muntelui, până la care am urcat eu şi Lexis. Mai exact, cetatea se află pe la vreo 800 m altitudine şi trebuie să urci nu mai puţin de 1480 de trepte până acolo.

^ Vederea era ameţitoare şi încă nu ajunseserăm la cetate. Eu mai am şi rău de înălţime, era... perfect! Să nu mai zic că eram şi frânte de oboseală. But winners never give up! :D

^ Dar a meritat efortul, dacă nu pentru cetate, atunci măcar pentru peisaj, care este absolut superb.

^ Asta este doar o parte din ruine şi, după cum se vede, între tine şi prăpastie nu se află decât o bară anemică de metal. Tre' să fi cu ochii în paişpe dacă vii cu plozii după tine...

^ Parcă şi mai avea cineva puterea să se caţere pe ziduri după 1480 de trepte... Mai bine ar monta nişte bare mai sigure, decât avertismente inutile.

Alte poze de la cetate:

Şi acum, câteva poze de la barajul Vidraru. Din nou, priveliştea îţi tăie pur şi simplu răsuflarea... Păcat că ţărănoii de R(r)omânia nu ştiu să păstreze curăţenia. Nici nu vreau să îmi amintesc câte pet-uri de bere şi alte gunoaie zăceau pe malul apei...

^ Trăiască publicitatea!... NOT!! Dacă daţi click pe poză, o să observaţi cum pe peretele muntelui tronează un afiş pictat direct pe stâncă, care face reclamă la... Ceresit :| Pfoai, nene, acum mă duc la magazin să cumpăr nişte PVC de la Ceresit... Păi dacă aşa scrie pe munte... :| Ăştia chiar nu au limite cu reclamele lor... Cred că în curând o să le vedem şi pe fundul apei, pe cer, pe câinii maidanezi, pe boabe de orez, oriunde, numai să fie...

Si acum, poza mea favorita:

^ De la stânga spre dreapta: subsemnata şi Lexis.

An old picture, a new beginning

In mai putin de doua luni, va incepe o noua etapa din viata mea si va trebui sa iau multe lucruri de la 0, ceea ce pe de-o parte ma bucura, iar pe de alta, ma ingrozeste.

Ma bucur ca pot, in sfarsit, sa schimb drumul pe care il faceam aproape zilnic prin „minunatul” parc Obor si ca nu va mai trebui sa grabesc pasul cand vad ca vine spre mine cate o tiganca, strigand: „Vino, maica, la baba, sa-ti ghiceasca!” Cel putin, am impresia ca nu voi mai da peste asa ceva in zona Cotroceni-Militari :)

De asemenea, ma bucur ca nu va trebui sa imi mai ascund viciile de nimeni, ca voi putea fi eu insami, fara sa ma tem ca ii voi dezamagi pe cei care ma cunosc. Pentru ca nu ma va cunoaste nimeni acolo.

Daca ma bucur ca voi cunoaste oameni noi? Intr-un fel, da. Daca ma bucur ca imi voi face prieteni noi? Nu neaparat. Defectul meu e ca ma atasez prea mult de cei pe care ii consider prietenii mei. E adevarat ca, de-a lungul anilor de liceu, nu ne-am dus singure la mare/munte, nu am mers la petreceri de Revelion si nu am stat noaptea prin cluburi, din diverse motive, care uneori au tinut de firile noastre mult prea comode si responsabile (pff), iar alteori de faptul ca avem parinti mai... „special” :-" Cu toate astea, we had our moments, zic eu ;) And hell, I’m gonna miss those moments. E limpede ca relatiile se vor mai raci, se vor forma noi prietenii, iar cele vechi vor fi puse in umbra. Asa cum s-a intampat si atunci cand am intrat la liceu. Insa eu una nu mi-am uitat nici prietenii din generala si ma bucur ca nici ei nu m-au uitat de tot. Sper sa se intample la fel si de data asta. Desi nu stiu, uneori mi se pare o risipa de timp si de energie sa mai cred in prietenia vesnica, sincera si neconditionata din moment ce nimeni nu prea mai pune pret pe ele...

Revenind insa la subiect, nu stiu ce ma asteapta de acum incolo, mai ales ca in curand va trebui sa imi tarasc fundu’ meu comod si sa imi gasesc un job. Pff, parca ieri intram la liceu, in clasa a 9-a, iar acum sunt la facultate. Oricat de mult ne-ar fi chinuit unii profesori sau cat de dezbinata a fost clasa, liceul a fost o perioada lejera, fara prea multe griji din viata mea. A fost o perioada frumoasa. Sper insa ca nu si cea mai frumoasa...

Nonsense

Nonsense 1: Ma simt obosita si nu stiu de ce. Parca as avea cu douazeci de ani mai mult, insa nu este o oboseala fizica, ci una psihica. Ma simt mai obosita decat daca as fi alergat trei kilometri zilnic. Sau poate chiar asta ar trebui sa fac.

Nonsense 2: Este bizar cum atunci cand o parte a vietii tale incepe sa mearga bine, alta intra in declin. Si asta nu este o constatare pesimista de-a mea, ci un fapt dovedit. Ok, recunosc, partea vietii mele aflata in declin era de mult la pamant. “Cat poate sa mai cada?” mi-am zis. Ei bine, inca mai poate, inca mai cade. Poate de asta am obosit. Nu mai vreau sa o mai privesc cazand, o sa imi intorc privirea catre altceva.

Nonsense 3: Momentan traiesc precum o fantoma, a carei unic scop este de a isi duce mai departe existenta, chiar daca nu mai e de folos nimanui, nici macar sie insasi. Dar eu inca traiesc si mai pot da un sens existentei mele. Stiu ca il voi gasi intr-o zi. Imi inec plamanii cu fum, pe de-o parte cu al lui taica-miu, pe de alta parte cu al meu. Da, si ce-i cu asta? Nu are nicio legatura. Nu conteaza.

Nonsense 4: Am ajuns sa ma hranesc cu vise, chiar si cu cosmaruri. Nu, nu si cu cel in care traiesc. Poate ca exagerez. Nu, de fapt, sunt sigura ca exagerez. Dar daca nu as exagera, m-as plictisi.

Nonsense 5: Acestea sunt doar gandurile mele, asa cum mi-au venit in minte, invalmasite, fara sens.

The Tudors series

Avatare:

Blend-uri, bannere, semnaturi, cum vreti sa le numiti:

^ btw, asta trebuia sa fie ceva amuzant. N-a iesit.

Wallpaper:

Random blends

Dupa random avatars urmeaza... random blends! :D Unele dintre ele sunt mai vechi, dar vad ca am uitat sa le postez, so here they are:

Random avatars

Cateva avatare, fara nicio legatura intre ele:

In sfarsit, o veste buna

Desi au trecut trei zile de cand am aflat vestea, inca nu imi vine sa cred ca am intrat la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, la buget. Cand m-a sunat Lexis sambata seara si mi-a spus ca am luat 9,63 la examen, nu mi-a venit sa cred (thanks inca odata ca m-ai anuntat :*), a trebuit dupa aceea sa verific lista de "n" ori, sa ma conving ca nu e vreo greseala... Asta din cauza ca eram ferm convinsa ca mai mult de 8,50 nu iau. Dar uite ca am luat si ca am fost admisa la buget... Si acum parca nu mai stiu ce sa fac cu atata timp liber. De o excursie la mare sau la munte nici nu se pune problema, din diverse motive... Asadar, din lipsa de alta activitate si cu o piatra luata de pe inima, am facut un nou header pentru blog. Nu e foarte reusit, dar macar e ceva nou. Oricum, am impresia ca o sa schimb header-ele ca pe ciorapi vara asta, ca tot n-am alta treaba *rolleyes*

Ah, era sa uit:

+ un blend

Doua filme care merita vazute

M-am decis acum cateva saptamani sa inchiriez un film. Zis si facut, mi-am luat geanta, mi-am scos Lamborghini-ul meu rosu din garaj, apoi... (okay, scratch that last one, just kiddin’)… asa, rewind, mi-am luat geanta, m-am dus doua strazi mai incolo si am intrat in micutul centru de inchiriat dvd-uri. Din moment ce nu mai fusesem acolo de luni bune, m-am gandit ca este imbuibat cu filme noi si interesante. Ei bine, nu era. Am reusit sa gasesc un singur film nou, The Heartbreak Kid, insa nu voiam sa plec acasa cu un singur dvd (mai ales ca dadeau 2 plus 1 gratis). Ochii mi-au cazut insa pe un film mai vechi de care auzisem, dar pe care nu il vazusem inca, si anume The Butterfly Effect. Cum nu prea mai aveam multe alternative, am decis sa il iau – macar pentru faptul ca juca Asthon Kutcher in el si tot merita cei 5 RON – da, stiu ca joaca prost, dar e frumusel de... Of, cum o dau dintr-una in alta... Asadar am luat filmele astea doua si inca unul de actiune, pentru ca ma rugase tata.

Nu le-am mai dat atentie pana acu’ vreo 4 zile, cand tot incercam prin orice mijloace sa mai aman macar putin tema de la meditatii. Asa mi-am adus aminte de cele doua filme pe care le inchiriasem. L-am ales pe primul, The Heartbreak Kid, fiindca simteam nevoia sa vad o comedie. L-am pus la dvd, pentru ca intre timp mi s-a stricat sonorul la calculator (deh, a incercat tata sa repare un difuzor), insa numai bine ca avea comentariul suprapus filmului (wtf?!) si nu am putut sa il scot, orice as fi incercat. Asa ca am trecut la The Butterfly Effect. In ciuda primei mele opinii, cum ca n-are cum sa fie mare lucru de capul “filmuletului” astuia din momoment ce joaca frumuselul, dar netalentatul Asthon Kutcher, la final mi-am dat seama ca acesta este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata. Nu am eu cine stie ce experienta in domeniu, insa ca simplu spectator, mi-a placut la nebunie.

Cum sa il descriu? Nu reusesc sa il descriu propriu-zis. Pot doar sa spun ca este, pe de-o parte, unul dintre cele mai triste filme pe care le-am vazut, iar pe de alta parte, este plin de speranta unui nou inceput, plin de invataminte. Dar poate ca nici nu e nevoie sa ii extragi morala, poate ca este suficient sa il urmaresti cu sufletul la gura si sa te intrebi ce se va intampla in secunda urmatoare, caci nu este deloc un film previzibil. Uneori iti da senzatia ca stii exact ce se va intampla, cum se va rezolva situatia, dar de fiecare data intervine cate o rasturnare de situatie. Iar finalul... m-a lasat aproape in lacrimi (pe mine, care nu plang decat atunci cand moare vreun animal in film…like wtf) si cu impresia ca trebuie sa mai vad odata filmul pentru a ma convinge ca asa trebuia sa se termine. Nu as vrea sa intru in detalii, ar fi bine sa il vedeti pentru a intelege debitatiile mele, eu cred ca merita.

Ah, apropo, de data asta, Asthon a jucat la fel de bine pe cat a si aratat! ;)

Iar astazi am avut din nou ocazia sa vad un film superb. American History X se numeste. Marturisesc ca l-am luat, la inceput, numai pentru ca juca Edward Furlong in el, unul dintre actorii mei preferati. Incet, incet, filmul m-a captivat, m-a rapit pur si simplu din realitate, pentru ca sfarsitul sa ma readuca cu picioarele pe pamant. Din nou, un film cu final trist. Daca veti avea curiozitatea sa il vedeti, in mare, treburile stau cam in felul urmator:

Derek Vinyard, un fost “practicant” neo-nazist, iese din inchisoare dupa 3 ani, la care a fost condamnat din cauza ca a ucis 2 negri care voiau sa ii fure masina. Derek, asemeni idolului sau, Hitler, considera ca celelalte rase sunt inferioare si ca au venit in America numai pentru a aduce necazuri. Insa timpul petrecut in inchisoare il schimba si, odata iesit de acolo, incearca sa isi convinga fratele de 17 ani, care dorea sa ii calce pe urme, ca viata plina de ura impotriva persoanelor de culoare, asiaticilor si hispanicilor, pe care a trait-o si el, nu are sens. Bine, ar mai fi multe de zis, dar cred ca daca mai continuu, o sa ajung sa dezvalui finalul si chiar ar fi pacat.

Enjoy! :D

Daniel Radcliffe banner

I'm back in bussiness :D

A small self-analysis

Da, sunt geloasa, egoista si posesiva. Ca sa nu mai zic, sensibila. NU slaba, ci sensibila! Sunt foarte usor de ranit si iert, dar nu uit. De ce zic toate astea? Pentru ca daca stiu sa fac un singur lucru pe lumea asta, acela este sa ma autoevaluez. Imi cunosc fortele proprii, stiu ce pot si cat pot si vreau sa fiu sincera cu mine insami. Asta fac acum, sunt sincera cu mine insami (si cu cei care mai dau din cand in cand pe blogul asta).

Continuand sirul "dezvaluirilor", de asemenea mai sunt nehotarata, detasata, introvertita, paranoica, detest pitzipoancele, rasa umana si crestinismul (de altfel, toate religiile mi se par doar niste bullshit-uri, niste masini de manipulare in masa si daca ar exista intr-adevar un Dumnezeu, nu ar fi nevoie decat de o singura religie, pe care sa o dezvaluie chiar El, nu de cacaturi inventate de oameni preistorici).

Am si calitati, poate mai putine, dar trebuie sa am si calitati. Sunt modesta (si nu-i asa?), nu imi place sa ma laud, sunt calma, prietenoasa (cu cine consider eu ca merita), fidela (si astept acelasi lucru din partea celor din jur), devotata, responsabila, iubitoare de animale. Si de asemenea, ma duce capul (nu eu pe el), nu il tin degeaba pe umeri si aici nu am nevoie de (falsa) modestie. Dupa cum am mai zis, stiu ce pot si cat pot, insa de multe ori, nu vreau. Insa asta este o alta poveste...